El N-I-N-o!

Știți la ce mă refer, nu? I've been applied for National Insurance Number and in 4 weeks I will have my own number. Yeah, baby! What a day, what a crazy adventure.

Dar să o luăm cu începutul. Rămăsesem dator cu faptul că acum am déjà pătură, cearșaf de pat și de pernă. Așa că acum dorm și eu ca tot omul, normal. Cum este casa? Sunt 3 camere sus (într-una stau eu!), o baie tot sus, o cameră jos, o bucătărie, un fel de living care dă într-o curte iar în spatele casei arată a pădure. Oamenii din casă să nu credeți că sunt extraordinari. Ei între ei se înțeleg, că doar unii sunt rude și s-au gândit să facă copii în Anglia că le merge bine. Cu mine doar, bună ziua, bună seara ca tot omul, să fiu civilizat. Doar așa m-a făcut mama, să fiu politicos. Am fereastră, care dimineața văd și eu soarele cum strălucește. În rest, plec dimineața sau la prânz, depinde de situație. 

Săptămâna am început-o sunând la National Insurance Number, unde surprinzător, dimineața la ora 10.48 am intrat fără să mai aștept nicio secundă. Noroc? Probabil. Timpul petrecut în telefon? 7 minute și un picuț. Convorbirea cu o doamnă a fost interesantă. În afară că vorbea destul de repede, fapt care m-a obligat să stau cu urechile ciulite bine de tot, a fost productivă. Mi-a fost dat numărul de referință pentru ziua de miercuri, 7 decembrie. Am zis miercuri? Da, ce nu puteți, mă întreabă doamna. Cum să nu pot, că doar pentru asta eram pregătit cu toate alifiile. Atunci vă rugăm să veniți la centrul JobCenter Plus din Camden Town. Glumești, am zis eu în gând. Păi stau în mama ei de zonă 5, unde ca să ajung în Camden Town îmi ia o ora și 25 de minute. Interviul era și pus bine, de tot. Ora 9.00! Iar ei deschideau la ora 8.30! Trebuia să ajung cu cel puțin o jumătate de ora mai devreme. Eram bucuros totuși că mersese repede, că nu aștept 2 săptămâni. Ok! Dar, ideea cea proastă acum venea. Eu nu aveam cum să demonstrez că stau la adresa unde stau. Nu am contract, este subînchiriată camera. Adică pe înțelesul tuturora, am făcut a doua greșeală! SECOND BASE! Dau bani de chirie, dar nu am nimic la mână iar când le-am cerut idioților ăștia de români să-mi dea și mie o factură cu numele proprietarului sau ceva care să aibă trecut adresa, au strâmbat din nas. Nu, că nu se poate. Ce vreți să se supere proprietarul? La dracu cu voi! Da, Adriana, omoară-mă, că nu am ascultat de nimeni, Doar de mine, iar acum vorba uneia, ce mă tot plâng într-una. Ai vrut în Londra, na-ți-o Londra! Aici e destul de clar, că noi românii ne mâncăm mai rău ca hienele. Toți sunt pentru ei, nimic să fie pentru alții sau să fii ajutat. Nu dau decât din gură, vorbe, vorbe, dar să pună mâna să te ajute cu un telefon, cu o cunoștință, nu! Da, de voi e vorba. Oricum, la câte greșeli am făcut, am avut pe cineva lângă mine. Va fi mereu, pentru că EL, m-a ajutat. Și când am pornit la drum și când am dat de necaz. Normal momentul în sine nu a fost foarte agreabil. Ziua de marți a fost clar, cea mai proastă de când am sosit. Căutând alinare într-o biserică Greco-ortodoxă, de undeva prin Bayswater, pe care am găsit-o închisă tocmai de Sf Nicolae (parcă îmi aduce aminte de cele din România, care mereu se închid la o anumită oră!), am avut noroc cu un grup de copii, băieții, de la o școală de băieții. Mergeau la o biserica de vis-a-vi. St Matthews Church. Acolo am intrat să îl caut pe Sf Nicolae. Știu Andreea, l-am găsit! Era în copii care se pregăteau de repetiții pentru o seară de colinde. Am ascultat cu destul de mult frig în oase, pentru că în biserică nu prea era cald, poezii despre Crăciun, despre cum vor copii să petreacă sărbătorile, cum urau la toți copii din lumea întreagă să aibă ce să pună pe masa de Crăciun. Și muzică. Cântau. Colinde. Pe post de DJ era, cred directorul școlii. Copii aveau 6-7 ani, după discuția avută cu o domnișoară pe care am întrebat-o. Era oricum, mai mulți cei care aveau grijă de copii. Fete și ceva băieți. Da, ochii mei, erau ațintiți tot spre o blondă. Ce dracu am! Băi, dar și asta se uita la mine. Sunt englezoaicele blonde mai frumoase decât suedezele. Și când te gândești că mai au și ochii albaștri. Cred că mai mult de o oră am stat și i-am privit, ascultat într-un loc lateral, suficient să mă simt mai bine. Și da, cred că voi merge la serbarea lor. Sunt toți invitați. Și poate voi reuși să leg ceva prietenii. Aici, ești tu cu tine. Vorbești câteodata în engleză, ca să-ți traduci imediat în română. În cap, totul in my mind! Totuși nu prefer să am români în preajmă. Am început să dialoghez prin metrou. Una alta. Wow, ce rush hour! Yeah. Cineva azi lucra cu andrenele și mi-am adus aminte de mama. Ea făcea așa ceva, i-am zis. Oh yeah? It is for the stress? Oh, no! For Christmas! Ah, for your nephew! Și chestii din astea banale. A, și să nu uit. Mereu când pot, ajut. Am dat ieri indicații cum se ajunge la Piccadilly Circus. Da, eu. Vă vine să credeți! Iar plimbările mele sunt luuuungi, kilometrice. Așa am reușit să învăț multe străzi. Dar nu știu dacă aveam nevoie să învăț, pentru că drumul mă poartă peste tot. Simt într-una că parcă cunosc locurile. Nu este un déjà vous. Mă credeți că nu am folosit până acum GPS-ul și harta? Absolut deloc. Aici e o agitație permanentă. Lumea în Oxford și Piccadilly parcă a înnebunit. Și aud mereu spanioli și italieni. Printre ei se aud și românii. Dar îi recunosc după față.

Și ziua de miercuri a sosit. 7 decembrie, ora 6.15 trezirea. Am mâncat ceva să nu cad lat, am luat sticla de apă și am pus-o în rucsac (pe care îl iau în permanență cu mine, pentru că am și aparatul de fotografiat) după care la ora 6.45 am plecat de acasă. Afară nici măcar nu era luminat. Negură, cu lumini din când în când. Dar ca ziua să fie foarte interesantă și cum mă știu eu mereu, că, complic lucrurile, am ajuns târziu la stația de metro și a trebuit să aleg între Overground sau Underground. Am ales prima. Diferența dintre cele doua trenuri era că Underground avea 13 minute întarziere. Ok! Aleg Overground până la Euston (dacă mă informam mai devreme ar fi trebuit să știu că între Euston și Camden Town distanța era doar de o stație!). Dar trebuia să opresc la Queens Park. Acolo ies din tren iar Underground tocmai ce sosise. Ăsta da, noroc. Trenul oprește în Charring Cross, unde din nou schimb a treia oară până în Camden Town. Mă uit la ceas. Fix ora 8.20 minute sosit în Camden. Noroc că știam unde este JobCentre. Îl reperasem cu o seară înainte. La sediu respectiv însă coadă. Deși programul era de la 8.30, ușa avea hibe. Nu vroia să se deschidă. După ce am intrat, ni s-a dat o hârtie să ne scriem numele, ora, numărul de referință și data programării. Apoi am trecut pe la un ghișeu unde ni s-a dat un număr de ordine. Aveam numărul 9! Ce să-i, fac nu scap de numerele astea care rezonează cu ziua mea de naștere. Am urcat la etajul 2, unde am așteptat să fim chemați. Acolo am ajutat o fată din Republica Centro-Africană care venise și ea la interviu. I-am arătat de unde să își scrie numele pe o foaie, în 2 exemplare și am vorbit puțin până când fiecare a plecat. Ea lucra, déjà. Eu nu! Restul este povestea mea. Știu doar că am o hârtie pe care îmi este trecut numele, un nr de referință, un alt număr dat de ei și mi s-a explicat că dacă nu ajunge timp de 4 săptămâni plicul, să-i sun la un număr de telefon. Sper că tonții ăștia nu îmi fac figuri și îmi fură plicul. Atunci sigur o să iasă scandalul de pe lume. Cert este că aici nu mă prinde prea mult timp. Mi-am dat seama de ce fel de oameni sunt. Nu suntem buni de nimic. Apoi ziua am petrecut-o într-un festin. Adică, m-am plimbat până la Greenwich, Limeahouse, Bank cu DLR-isimo apoi pe jos pe malul Tamisei, Covent Garden (unde am ascultat, normal, opera în Market; apropo tare bine mi-ar prinde o operă să o ascult. din păcate scumpe rău biletele rămase!) apoi până la Piccadilly și Tothenham Court, unde am avut parte prima dată de Rush Hour! Apropo, la Greenwich, am savurat plăcerea de a hrăni o veveriță. Aveam cu mine biscuiți cu cașcaval. I-am pus în palmă și am chemat-o! A venit, încetișor și a luat cu lăbuțele ei, cei 2 biscuiți. Nici nu m-a atins. Așa de drăguț a fost, că toată lumea care venea, se minuna. Au aplaudat și vorbeau într-una: Did you see? Normal nu era prima dată când hrăneam o veveriță. În Regents Park, am oferit jumătate dintr-un corn cu ciocolată unei alte veverițe. Aici oriunde poți vedea câte o codiță de veveriță. Data viitoare sper să mă lase să o mângâi. Vă las plăcerea de a vedea din nou poze, din Londra.  

Have a nice evening! Bye!