Barcelona, fata morgana și călătoria lui Colon! Sau ... till the fat lady sings.

Undeva într-o viață, Barcelona a fost o fată care ademenea pe mulți. Se spune că Cristobal Colon însuși după descoperirea Americii, a acostat pentru prima dată în portul spaniol, iar în cinstea acestuia, Mirador de Colom este semn că locuitorii Barcelonei îl pun la loc de cinste pe unul dintre cei mai de succes exploratori ai lumii. Iar aici mai putem să-i aducem aminte pe Vasco de Gama, Ferdinand Magellan, Bartolomeu Diaz. Asemenea lui Colon, ca un explorator de seamă, am navigat către o fată morgana, cea care devenise capitala lumii olimpice într-un an 1992 de grație precum și a celebrei Barcelona a lui Freddie Mercury și Montserrat Caballe. 

Zborul Wizz Air a avut ca de obicei sarea și piperul călătoriei, mai ales datorită navigatoarei franceze care cârmuia corabia (pardon avionul!) într-un stil pe care mi l-am adus aminte de la defuncta Londra. Apropo de pilot. Într-o engleză cu accente franceze, doamna (domișoara) pilot, ne-a explicat că zburăm la o altitudine de 11.000 m (nici nu îmi imaginam vreodată că voi ajunge atât de departe de Pământ!) cu o viteză de 800 km/h. A mai explicat că vom zbura peste Croația, Nordul Italiei – mai exact Milano după care vom păși peste mare. Temperatura la Barcelona, spunea că este plăcută. Când în sfârșit am pus piciorul pe pământ spaniol (catalan), mi-a plăcut de departe terminalul T2 pe care l-am parcurs. Nu mai trebuia să cobori scările avionului, însă este greu să faci față doar unei singure ieșiri pe unde trebuie să te deplasezi și asta datorită pasagerilor care încă de dinainte să se oprească motoarele avionului erau în picioare gata să își descarce bagajele din locurile depozitate. Deplasarea către centrul Barcelonei s-a realizat cu ajutorul AeroBus A2 pe ruta Aeroport El Prat – Plaça Catalunya. Biletul a costat 5,9 euro și mi-a asigurat transportul până în Placa Catalunya. Știam că de acolo trebuia să merg pe jos până la stația de metrou Urquinaona iar de acolo până în stația Bogatell. Cazarea era la Hotel Ibis Styles Barcelona City Bogatell

iar locul urma să devină baza pentru următoarele 3 nopți. Deși era seară când am ajuns, Claudia, recepționera care asigura tura, m-a primit având gropițe în obraz și o deosebită dorință de învăța și ceva cuvinte în română. Ulterior am aflat că fata cu gropițe în obraz, era din Cuba, Havana. A fost șocul vieții mele. De ce? pentru că nu m-am așteptat ca o fată de la capătul lumii, să îmi deschidă calea către fata morgana. Pentru că deja eram înfometat, am coborât jos la bar, ce era lângă recepție și astfel cu all my eyes on Claudia iar în felul acesta am putut să dialoghez și cu ea și cu Tamara – fata din Asturias (o provincie din Nordul Spaniei). Apropo de ea, mi-a povestit că fiind din Oviedo este o mare fană a lui Real Oviedo, iar când sunt meciuri între Real Oviedo și Sporting Gijon, devine un derby al provinciei și asemenea Craiovei odată când Electroputere și Universitatea erau în aceeași divizie și ambele se luptau pentru un loc în UEFA, la fel și meciurile lor se desfășoară într-un ritm alert. De fiecare dată când eram la bar și la recepție, mi-a plăcut să conversez cu ele și căutam mai tot timpul să aflu cât mai multe despre viața lor în locul de muncă. Câteodata vorbeam în engleză altădată, încercam spaniola, pe care o deprinsesem din telenovelele mexicane. Așa am învățat o expresie pe care o auzeam foarte des: Hola ¿Qué tal? Dacă cineva mi-ar fi spus că acolo voi avea cea mai frumoasă experiență de hotel din viața asta, nu aș fi crezut, dar locul acolo este foarte liniștit, aproape de orice. De plaje, 10-15 minute pe jos, De Sagrada, 10-15 minute. Totul pe jos. De altfel în prima zi dedicată fetei morgane, am consumat multă energie mergând din sudul Barcelonei (unde era hotelul) până în nordul Barcelonei, mai exact Palau Reial de Pedralbes. Distanța? 11,6 km! Aveam să fiu răsplătit cu vorbe deosebite din partea Claudiei și a Tamarei când au auzit de cât de departe ajunsesem: My God! 

În prima zi planul era deja stabilit. Aveam cumpărat biletul on-line pentru o șansă într-o viață: vizita la Sagrada Familia. Primisem indicații că breakfast urma să fie disponibil de la ora 7.30. Deci știam că nu am timp de petrecut în camera cochetă și liniștită a hotelului. 

Dimineața la prima oră, orașul arată curat, în așteptarea turiștilor și a celor care trăiesc în lumea lui Gaudi. El Monumental aflat în Placa de Toros mă așteapta la primele raze ale soarelui, gata de coridă, însă tauri și toreadorii, au plecat de mult din acest loc. Doar aplauzele se mai aud uneori, asemeni torero și a unor miracole de genul acelui 6-1! al Barca.

Urma ca la ora 9.15 să îmi văd visul și să ating cu mâna (de fapt cu cotul stâng, din nou, ca de fiecare dată!) pietrele (Passion facade Tower). Deși aveam intrarea la 9.15, urcarea în turn trebuia să o realizez rapid, la 9.30, altfel nu mai aveam cum să mai urc în turn. Aveam ghidul audio și marea de oameni care deja erau la porțile bisericii. Locul este destul de strâmt și dacă mai ai și norocul să ai în fața ta persoane care au rău de turnuri în spirale, atunci sigur o să petreci o zi întreagă coborând câte o treaptă la 5 secunde și împins de la spate cu vorbe de genul, please go! 

Despre Sagrada s-a tot spus multe lucruri. Pot spune că luminile din interior te fascinează într-o mare măsură și faptul că pentru 2 ore Sagrada era a mea iar timpul petrecut a fost un timp plin de binecuvântarea soarelui de afară. Pozele exemplifică cel mai bine starea interioară care îți marchează destinul. Undeva la subsolul Sagradei, se află o criptă unde se ajunge prin partea dreaptă, în exterior, ieșind prin fațada Nașterii. Locul se vizitează fără să plătiți ceva. Totodată să vă așteptați la cozi și controale în rucsacuri sau genți pe care le aveți. Și asta nu doar aici. În cripta de sub Sagrada veți putea să vedeți locul unde Gaudi se odihnește sub o Fecioară Maria deosebită.

Lăsând Sagrada în urmă, am plecat spre cea de-a doua locație pe care urma să o vizitez. Hospital de la Santa Creu i Sant Pau. Un monument istoric, un spital care avea să devină peste ani un loc de promenadă, de pelerinaj. Norocul a fost ca în ziua aceea, taxa de intrare să fie free. Deși pe internet găsisem preț de bilet, surpriza a fost să nu fie nevoie să plătesc vreo taxă de intrare. Pentru a ajunge la Santa Creu i Sant Pau, am plecat din dreapta Sagradei pe Avda. De Gaudi. În spital, deși anii trecuți peste el îți dă impresia de muzeu, mirosul încă persistă, semn că dezinfectanții și-au făcut un rost în el. În interiorul spitalului, veți putea descoperi o grădină deosebită, unde portocalii și-au făcut loc printre pacienții care au trecut pragul de-a lungul timpului. Florile de portocal sunt divine la miros. Asemănător lămâiului. Merită să stați sub un portocal și să admiri orange-ul din copac.

Pentru că mersul pe jos face bine la picioare, harta pe care Claudia, recepționera mi-a înmânat-o a fost mană cerească. Și cum eu sunt cu memorie vizuală deosebită iar la orientare nimeni nu mă depășește, harta a devenit pe loc punctul de atracție al zilelor pierdute printre englezi, italieni, americani și spanioli. Atât de bine era creionată încât nu am folosit sub nicio formă GPS-ul telefonului. Nu aveam de ce. Asta și datorită semnelor de circulație pe care orice orb le putea descoperi. Așadar Park Guell a fost următorul pe listă. Deja soarele era sus, afară căldura devenea destul de serioasă, așa că am început să mă debarasez de haine. De vină este și încălzirea globală. Cea pe care Trump nu o recunoaște deloc. Distanța până la Park Guell a fost de 2,5 km, însă drumul nu a fost ușor și asta datorită multor serpentine pe care le parcurgeai și a pantelor care parcă nu se mai opreau. La Park Guell mă aștepta însă o surpriză neplăcută. Pe asta nu o știam, dar auzisem ceva zvonuri. Nu se mai vindeau bilete! Adica ba da, dar nu bilet pentru a intra pe loc. Intrarea se făceau la ora 17.00! pentru biletul cumpărat acum. Mi-am zis ok! M-am așezat pe o bancă și mi-am tras sufletul după care dacă tot aveam atâtea ore libere, să profit de timp iar următoarea pe lista de vizitare era Reial Monestir de Santa Maria de Pedralbes și Palau Reial de Pedralbes. Mi-am zis că cel mai convenabil este să mă urc într-un taxi. Măcar să sparg gheața cu alt mijloc de transport. Așa că am ochit eu un taxi care avea o femeie ca șofer. Mașina era un Seat cu îmbrăcămintea de interior din piele. Povestea cu doamna? Amuzantă și plăcută. Eu vorbeam în engleză, ea în spaniolă. Chiar am rugat-o să vorbească în spaniolă. Așa am aflat că ploaia care căzuse cu o noapte înainte să ajung la Barcelona, fusese cum nici nu i s-a întâmplat în toată viața ei. Și avea doamna ani. Apoi dacă tot era ambuteiaj cauzat de Contador și compania de cicliști, adică Vuelta de Catalunya, toate străzile erau pline de mașini. Circulația bară la bară. Nota de plată? După 5,5 km vreo nimica toată, 17 euro! Dar așa am reușit să înțeleg ce înseamnă transportul civilizat în Barcelona. Unde toate mașinile de taxi sunt negre cu o banda galbenă aproape oblic. Mașini care aveau absolut de toate. După ce am plătit doamnei tariful pentru cursă, am pătruns într-o lume a mănăstirii de maicuțe, Santa Maria de Pedralbes. O oază de liniște, un loc de contemplare a vieții și a naturii. Construcția ei îmi aducea aminte de o asemănare izbitoare cu o altă mănăstire pe care o vizitasem în orașul Toledo. Aceeași construcție, cu o curte interioară și plină de natură. Se știu puține lucruri despre ea, dar de curând specialiștii în restaurare au reușit să scoată la lumină, multe dintre frescele deosebite peste care timpul a trecut. Unele le veți descoperi voi, pe altele le-am imortalizat în următoarele imagini.

Deoarece în apropiere la câteva minute de mănăstire se afla și Palau Reial de Pedralbes, am parcurs distanța din nou pe jos, de data asta mergând în coborâre. Din păcate locul nu se putea vizita, fiind în renovare, doar grădina palatului era deschisă. Însă din cauza ploilor diluviene căzute cu câteva zile înainte făcuse adevărate cratere pe aleile parcului, așa că erau lucrători care încercau se repare stricăciunile provocate.

Nu departe de palat, se afla și maternitatea sau spitalul de copii (Hospital de la Maternitat). Pentru că timpul trecea, trebuia să ajung înapoi la Park Guell, așa că am urmat drumul făcut, dar acum în sens invers. Cert este că, cu aproape 30 de minute înainte de a pătrunde în lumea minunată a lui Gaudi, ajunsesem în locul de intrare, suficient căt să-mi trag sufletul după un drum prelungit, kilometric chiar. Park Guell pare un loc pe care este foarte greu să îl ratezi. Uneori simți că te afli într-un loc magic unde copilăria nu a trecut, ci persistă. Doar că vă trebuie multă răbdare și un mic sacrificiu să mergeți să-l vizitați. Imaginile stau mărturie locului de poveste.

Seara urma să se lase peste oraș iar eu ajungând la hotel mi-am permis să iau o masă surpriză. De fapt colega Tamarei (cea pe care nu am reușit să-i aflu numele) am rugat-o să-mi facă un meniu surpriză, cu cașcaval și jamon din diferite variante la care am asortat o cola, nu de alta dar simțeam că mă lasă picioarele. Le-am spus că după ce mănânc ies să văd apusul de soare, apusul catalan. După masă, mi-am luat aparatul foto și am mers pe Ronda Litoral, o alee pietonal-stradală care străbate de-a lungul plajelor, ceva de genul stațiunilor de la Marea Neagră. Ziua s-a terminat cu o plimbare pe malul mării și cu imaginea La Rambla și a Viei Laietana, în lumina felinarelor din Placa Reial.

Fin de la primera parte!