Cabo da Roca sau farul de la capătul lumii!

Undeva, drumul spre farul de la capătul lumii aducea a Jules Verne și călătoria în jurul lumii cu balonul. Numai că eu călătoream cu trenul și autobuzul. În căutarea lui Nautilius și a lui Nemo, am trecut prin aventura vieții mele ca să pot atinge după multe călătorii, în sfârșit, Oceanul. Ca să pot ajunge acolo, am mers pe cărări de creste de munte, prin locuri unde frica trebuia să o lași acasă și unde curajul era necesar asemeni unei guri de oxigen. Uneori mă simțeam ca Bear Grylls și chiar am folosit unele tehnici ale lui, ca să pot trece prin mărăcinișuri și chiar rugi aflate pe marginea prăpastiei. O să spuneți, ei, apă de ploaie. Și eu pot să o fac, dar credeți-mă, ca să ajungi acolo jos, pe marginea plajei, spălată de Oceanul Atlantic, am avut nevoie de urcușuri, coborâșuri, întoarceri din drum pentru a găsi cea mai bună cale până jos. Nu a fost simplu și nici nu am fost fără frică. Cum ar fi să știți că poate mergând pe marginea prăpastiei, în stânga voastră se vedea un hău imens și voi pășeați fără nicio frică gândindu-vă că nu se poate întâmpla nimic. Ei bine mi-a fost frică că pot ajunge jos și nimeni nu ar fi știut de mine, dar adrenalina a fost mai puternică și nu m-a lăsat să fac niciun pas pe lângă sau să mă rănesc mai mult decât eram cu rănile de la talpa piciorului stâng. 

Dar să începem povestea.

Povesteam eu pe la început când după ce am aterizat în Lisboa, cei de la Info Center din aeroport mi-au dat pe lângă Lisboa Card și un îndrumar unde erau informații despre tot ce puteai face cu Lisboa Card. La asta am mai adăugat eu o hartă a Lisboa. Acolo scria negru pe alb că, cu Lisboa Card poți face călătorie gratuită, cu trenul (bineînțeles, pe liniile de transport ale CP - Comboios de Portugal) până la Sintra și Cascais (Cașcaiș - așa o pronunță portughezul). Studiasem suficient de multe informații și am hotărât care este planu de bătaie de acasă. De acolo din Sintra se lua un autobuz către Cabo da Roca (403) care avea cap de linie  Cascais. După ce cobori din tren și ieși în dreapta, undeva la 50 m era stația de autobuz de unde puteai să iei către Cabo da Roca. Cum am ajuns, am mers către stație și am avut noroc căci deja era 403 în stație și mi-am luat bilet dus-întors care de data asta am plătit 14 euro. Șoferul mi-a spus că biletul este all day, pentru că altfel în Cabo da Roca trebuia să plătesc din nou și ar fi fost mai scump. Drumul spre far era deja plin cu nori și soare care se roteau ca la trena unei curse de biciclete, iar când am ajuns în Cabo da Roca, deja vântul își făcea prezența, bine de tot. Eu deși fusesem prevăzător, mi-am luat într-o plasă un flanel, o sticlă de apă și ceva de mâncare - grisine, care undeva pe jos, pe plaje aveam să le ud, din nou, ca de obicei când ajung mai tot timpul la o mare. Acum era vorba de Oceanul Atlantic. Trebuia să fac botezul apei cumva. Peste tot erau turiști, care mai de care cu aparate performante. Eu cu al meu Nikon. Un asiatic a avut parte de șocul vieții. Nu știu cum a reușit, dar având o șepcuță pe cap și vrând să facă o poză mai riscantă, a avut surpriza să fie scuturat bine de tot de vânt iar acesta i-a zburat-o din cap, iar el dezechilibrat să o prindă. Normal că a căzut, undeva pe marginea prăpastie și în spatele meu. Toată lumea, sir, sir Are you ok? Yeah! Și a început să râdă de prostia lui. Eu mi-am urmat cursul logic. Vroiam Oceanul și fără să îl ating, nu era în lista de obiective. Deodată și-a făcut apariția printre vegetația stâncii și a florilor acestora, o vrăbiuță. 

Parcă îmi spunea, uite îți arăt drumul. Vino! Și s-a lăsat fotografiată. Mergând prin spatele farului, cum vroiam să fac ceva poze, am remarcat din zoom-ul făcut, cărări de drum făcute de alți turiști și mi-a încolțit deja ideea să ma strecor și eu pe acel drum. 

Credeți-mă că de aici totul devine ca o aventură. Urcam, coboram pe marginea prăpastiei. Făceam poze. 

Undeva într-un loc, m-am împotmolit. Ceream ajutor divin de Sus și parcă am fost auzit. Mă uitam în jos spre plajă și vedeam oameni. 2 chiar. Și atunci am încercat să îmi dau seama pe unde merge traseul și atunci dintr-o dată s-a ivit tot drumul în fața mea. Era drumul cel bun. Dar ca să ajung jos, la plajă trebuia să cobor în pante din ce în ce mai dificile. În scări create de ploi diluviene. Vegetația de pe margini te ajuta să te ții, ba un ciot de brad, ba o liană. Și dintr-o dată aveam în fața ochilor, o plajă plină de nisip fin. 

Te împotmoleai în ea, dacă erai încălțat. Valurile se auzeau tare de tot. Ceea ce de sus, de lângă far vedeam stâncile ieșite din Ocean, acum le vedeam de aproape. Iar soarele revenise pe cer. Apa Oceanului Atlantic era destul de rece. Probabil în jur de 17-19 grade. Acolo, undeva, la marginea lumii, am făcut ceea ce mulți dintre conquistadori au făcut-o. Mă rugam cu picioarele în apa Oceanului pentru bucuria de a fi acolo. Mulțumeam divinității că mi-a ascultat rugile și mi-a făcut cea mai mare bucurie: să ating Oceanul! Eram la marginea lumii și de aici încolo era Atlanticul, o imensă pătură de apă, de culoare turquoise-verde. Iar în timp ce eu făceam aceste lucruri, am văzut cum un val mai tare aproape să-mi ia lucrurile pe care lăsasem pe o stâncă, crezând că apa nu va ajunge la ele. M-am înșelat! Trebuia să se întâmple, din nou. Timpul petrecut acolo, aproape că a durat o veșnicie. Deja plaja se populase, semn că și alții o descoperiseră sau că știa de ea. Unii dintre ei, făceau plaje, alții se aventuraseră să facă o poză în apa Oceanului ca să arate fetei cât de tare este. Sincer, nu eram chiar atât de nebun să fac asta. Mi-a fost suficient să stau cu picioarele în Ocean și să simt că sunt într-o lume a mea. 

Imaginile vorbesc de la sine. Doar mai spun că din această zonă am reușit să aduc acasă o crenguță de pin, cu doua ghemotoace, crenguță ce încă se simte bine și miroase mai tot timpul. Dacă aș putea să sădesc vreodată acest pin ...