Good morning or good evening?

Care credeți că s-ar potrivi în această seară? Good morning sau good evening? Încă nu, dar … Pentru că timpul trece asemenea unui metrou prin Underground-ul Londrei sau al DLR-ului pe care încă nu i-am luat urma, îmi analizam viața pe care am trăit-o. Nu, nu chiar pe toată, ci începuturile timide ale călătoriilor mele. Prima pe listă a fost Grecia. 

Ce loc mai bun să pornești și să vizitez leagănul democrației și al civilizației antice! Prima dată când am mers cu un metrou în altă lume, aici a fost. Athina sau Atena. 

Ce memorabilă zi să vezi Pantheonul, să simți sub picioare greutatea atâtor generații de iluștri seniori ai lumii antice. Pietre care sunt șlefuite de vitregiile lumilor de mult apuse. Și prima dată când am simțit că sunt fericit. De ce? Pentru că atunci când te rătăcești într-o lume nouă și nimeni nu te poate ajuta, apare ea, pe o stradă cu case ce aducea a București-ul vechi. O bătrână care era îmbrăcată în negru și o fată, cu tenul acela măsliniu. Tipic grecesc. Și pentru că am cerut ajutor să pot ajunge la stația de metrou Acropole, ea și-a lăsat bătrâna în dreptul casei și mi-a spus tot ce vroiam să aflu. A înțeles că sunt român și că suntem frați și surori al aceeași religie, iar după care m-a întrebat dacă am înțeles informațiile primite și deși eu am spus că da, răspunsul meu nu a fost suficient ca să o conving, iar ea a făcut cel mai neașteptat gest, m-a luat de mână. Nici acum, nu am să uit emoțiile mâinii ei în mâna mea iar despărțirea a fost destul de grea. I-am mulțumit sărutându-i mâna și în timp ce degetele noastre se dezlipeau, ne-am luat rămas bun. Poate pentru totdeauna, dar niciodată nu am să uit gestul ei. Spre rușinea mea, memoria mea nu își mai aduce numele ei, dar dacă cineva mi-ar spune să mă duc la casa ei, sigur nu aș da greș. Ce a urmat după? Căutări nenumărate, de la Ungaria-Budapesta, Cehia-Praga, Slovacia-Bratislava, Austria-Wien iar apoi Germania-Dresda. 

Momentul de glorie al zilelor trecute a rămas în Italia. Prima dată când am plecat singur ca să vizitez o altă țară. Veneam după una din cele mai grele hotărâri ale mele. Dar nu am regretat. Ce frumos să vezi Italia, în luna lui iulie-august! A, la vita e bella, spunea cine altul decât Benigni. Cum să nu fie, dacă Roma devenea casa mea de suflet. 

Dacă nu era Roma, mai știai că italiencele sunt cele mai frumoase femei, după românce, bineînțeles? Nu există loc pe acest pământ să nu te întâlnești cel puțin la fiecare colț de stradă cu un monument sau cu o statuie care reprezintă ceva. Acolo am învățat că turiștii se deosebesc de romani (locuitori ai Romei) prin simplu lucru că nu stau la culoarea roșie a semaforului! Și zici că sunt mai democrați și civilizați decât noi. De sute de ani. Ce priveliște să vezi Vaticanul, leagănul catolicismului din întreaga lume. Să vezi Capela Sixtină și să înțelegi cum de picturile de pe pereți parcă prind aripi și le vezi într-o dimensiune tridimensională. 

Dar ce ar fi Italia fără Veneția? O țară oarecare. Locul unde poveștile despre iubirile nemuritoare, carnavalurilor și a vieții lui Casanova se împletesc cu intrigi si dureri. De la dueluri între nobili pentru nu știu ce amantă care devine apoi soție și din nou amantă și din nou arvunită la nu știu ce duel… Parcă aduce a nopți arabe și ale sale 1001 de nopți cu haremuri și  …. Pentru că povestea continuă, am acceptat Franța. Hmm, Paris-ul, cel pe care l-am asemuit cu București-ul. Nu am cuvinte multe despre el, doar că locurile unde eu m-am plimbat, la câteva săptămâni aveau să fie locul unor lupte și pierderi dureroase. 

Șocul să știi că te-ai plimbat prin acele locuri, nu l-am uitat nici acum. Așa cum nici la Nice, când la nici 2 săptămâni de la părăsirea lui, de 14 iulie avea să fie un alt moment foarte greu de uitat.

Londra, prima dată. Ploaie. Torențială, umbrelă sau fără. Frig. Soare. Case. Cărămizi. Schimbarea gărzi la Palat. Din nou ploaie. Surprinzător. Accept. Picioarele nu dor. Presiunea și umezeala poate pe alții îi doboară. Pe mine, nu.  Apoi a doua oară. 

De data asta Londra m-a primit cu brațele deschise. Fără umezeală, fără multe picături de ploaie. Să crezi că poți face într-o zi cât alții într-o săptămână, să mergi parcă hipnotizat de locuri uluitoare, să nu simți oboseală, să te plimbi o dată, de două ori pe cheiurile Tamisei și să nu încetezi a înțelege că locul acesta te poate bântui, în sensul bun. Cine și-ar fi închipuit că voi ajunge să mă recunosc învins și să înțeleg că după ce am colindat întreaga Europă, inclusiv în Spania cu a sa Barcelona, locul de a spune prezent după peste 9 ani de călătorii (nu chiar în fiecare an!), să fie  AICI? În Londra. Contează? Pentru unii care m-au lovit într-una, nu. Pentru ceilalți, le mulțumesc. Sunteți puțini, dar vă asigur că nu vă voi uita. Timpul zboară, spune o voce …