... have all the time in the world!

Undeva în mintea mea începea să se configureze o muzică. Îmi aduc aminte de Louis Armstrong cu al său We have all the time in the world. Undeva printr-o Românie comunistă când la radio se mai putea auzi muzica străină:

 We have all the time in the world

Time enough for life to unfold 

All the precious things love has in store

We have all the love in the world..

 Îmi imaginez ascultând în această seară pe el, unde am fost prezent la un festival național de muzică, cum muzica ușoară se înlănțuia cu cea populară și viceversa. iar gândurile mele erau plecate. Nu, nu eram în sală. Mă uitam la ceas și priveam cum clepsidra timpului se prăbușește în mine. De ce acum? De ce hotărârea de a pleca s-a cuibărit în mine cu aproape două luni în urma? Nu există răspuns care să crezi că este logic. De unde logic? Nici Spock nu ar mai fi vulcanian dacă și-ar dori să plece de pe planeta Vulcan știind ca viața i s-ar putea schimba cu 180 grade. 

 

Știi care au fost singurele momente în care am zâmbit astă seară? Paradoxal totul a pornit de la o fetiță mică, mică. Elvira Maria. 3 ani avea, dar semăna cu tine, cu fata din poveste. O știi și tu. Plină de viață în obraji, roșie la față și bucle. Da, bucle, ca ale tale. Când m-a văzut prima dată, mi-a zâmbit. A topit pur și simplu fața mea iar răspunsul a fost pe măsură. A fost dragoste la a nu știu câta oara pentru o fetiță. Nu mă înțelege greșit. Nu sunt obsedat. Nope! Am zâmbit și m-am dus la ea. Am întrebat-o, cum te cheamă și mi-a răspuns Elvira Maria și am 3 ani. Tatăl ei surprins de răspunsurile ei, mi-a spus. Sunt prima persoană căreia îmi răspunde la cele 2 întrebări! Cum așa? Pentru că am suflet bun și pentru că știu cum să mă comport cu un copil, mi-am răspuns singur. Și atunci îmi aduc aminte de tine, din nou. Ce asemănare izbitoare! Nu, să nu crezi că am ales Londra pentru că ești și tu acolo. Ți-aș spune mai multe, dar încă nu am puterea să vorbesc. Este secretul meu. Da, de abia aștept să ajung pe Tamisa, 

să văd acele apusuri uimitoare, luminile caselor, felinarele de pe străzi vechi, pline de mistere, acele răsărituri pe care nu le-am văzut niciodată, mai devreme de 42 de ani! Uite că am curajul să o spun. Și ce dacă. Nu îmi pasă de gura lumii. Nu mai vreau să aud decât ce îmi doresc eu. Ceilalți nu țin cont de ce vrei tu. Ar trebui ca la 18 ani să ți se spună, gata! de acum încolo ești om în toată firea; comportă-te asemeni vârstei. De unde! Mare greșeală. Sunt prea mic pentru lumea asta ca să fiu luat în considerare. Ce am vrut eu și ce au vrut alții. Dar gata! De ajuns! Eu comand de acum înainte. Este viața mea. Am tot timpul din lume să descopăr următoarea viață. Și ea este în Londra. 

Frică? Nu. Da. De ce? Nu știu pe nimeni acolo. Doar un suflet bun (tu!) și un înger lângă mine, cel pe care îl port de când l-am găsit în St Paul. Sunt singurele prietene ale mele. Acum plâng și singurul lucru care îl vreau este o îmbrățișare. Face cât toate iubirile la un loc avute și neavute. Nu, nu din aceea. Pur și simplu o îmbrățișare care să dureze la infinit și care să mă transporte din trecut într-un viitor-prezent. Dar îmi dau seama că eu nu am trecut. Îmi voi clădi prezentul acum. 

Știi că iarna era anotimpul meu preferat? Sunt născut iarna. Ce naiba! Nu știi? Ce îmi mai plăcea să mă plimb prin zăpadă, să fiu ud din cap până în picioare, să mă dau cu sania prin Parcul Romanescu, să mă bat cu bulgări de zăpadă, să fac oameni de zăpadă. Eu nu am mai simțit de mult spiritul Crăciunului și al pomului împodobit. Aici parcă nu simt nimic. Nu îmi mai aduc aminte de când am pus bomboane în bradul artificial și mai apoi în cel cu ace care cădeau ca niște săgeți otrăvitoare. Dar acolo parcă este altă dimensiune. Orașul este uluitor. Plin de figurine. Nu știi la care să te uiți mai bine. 

Am ales să încep să povestesc începutul unei vieți noi, știind că aceasta veche este prăfuită. Doar Louis Armstrong mi-a mai rămas în minte, în timp ce văd luminile orașului pe care nu îl mai găsesc că este al meu. Este departe deja, iar gândul la plecare îmi dă singurele forțe de care am nevoie. Este ca un drog pe care îl iei și nu te mai saturi....